Vinul simte – nu e o metaforă, nici ceva spus pentru vizitatorii cramei și nici o frază intenționată pentru marketing. E o convingere pe care soții Neamțu o poartă cu ei în fiecare zi când intră în cramă sau muncesc la vie. Și asta le-a schimbat treptat și fără să fie planificat, felul în care ei, Anastasia și Alexandru Neamțu, lucrează împreună, felul în care iau decizii, felul în care înțeleg ce fac.
E firesc, există momente când Alexandru e presat de timp. Când lucrurile nu merg cum trebuie, când greșelile se adună, când nervozitatea îl cuprinde în mijlocul unui proces care nu iartă. În acele momente, el se oprește și își spune simplu: calmează-te, tu faci un produs care o să-ți ia energia.
Și el se oprește, trage aer, se liniștește și abia apoi continuă.
Despre asta mi-a spus Anastasia când am fost pentru prima dată la ei la cramă. Mi-a rămas în minte și mi-a revenit de mai multe ori înainte să scriu acest text. Nu e ceva extraordinar, trăim timpurile când ne învățăm copiii să respire când simt că ceva nu merge cum vor. Dar când auzi asta de la un agricultor – vinificator – nu mai sună a teorie. Sună a ceva verificat, trăit, asumat fără nevoia de a-l justifica față de nimeni.
Vinul, spun soții Neamțu, este un organism viu – se naște, trăiește, evoluează și moare. Este o realitate biologică pe care ei o înțeleg ca agronomi și ca oameni care au crescut într-o cultură a vinului făcut acasă, păstrat în beci, fără etichetă și fără pretenții. Și tocmai pentru că e viu, absoarbe. Absoarbe condițiile anului, pământul, clima, solul și starea celui care îl face.
Prezența lui, graba sau răbdarea lui, liniștea sau nervozitatea din cramă – poate fi acesta un nou indicator de analiză a unui vin?!
Vinul din Crama Neamțu nu este stabilizat chimic
Soții Neamțu nu corectează vinul, nu-l aduc la o formă standard, nu-l ajustează cu aditivi care să netezească asperitățile unui an dificil. Îl lasă să fie ce a rezultat din strugurii acelui an, din pământul acelui loc, din mâinile și starea în care l-au îngrijit. Cu tot ce implică acest proces, inclusiv sedimentul.
Și sedimentul este, de-a lungul timpului, unul dintre cele mai dificile lucruri de explicat consumatorului. Și-i înțeleg, am mai văzut această provocare și la alți vinificatori.
Noi ca consumatori avem deja formată de zeci de ani o imagine a vinului cumpărat la raft – perfect limpede, uniform, criticat și respins pentru orice imperfecțiune. Totodată consumăm vinul pentru starea care o lasă imediat și nu pentru istoria lui. Și contrat acestor așteptări, ei lasă vinul să fie el însuși, cu tot ce aduce asta, și lucrează cu consumatorul ca să înțeleagă ce vede în pahar.
Sedimentul nu e un defect, spune Anastasia Neamțu.
E un indicator. Dacă dai de sediment, înseamnă că vinul
n-a fost tratat chimic, înseamnă că e viu.
Eu văd curaj în această poziție, pentru că e mai ușor să stabilizezi, să limpezești, să elimini orice risc de întrebare. Piața cere uniformitate, și uniformitatea se obține prin intervenție. Ei au ales să nu intervină și să-și asume conversația dificilă care vine cu această alegere.
Această filozofie a non-intervenției nu este un moft a generației noastre. A crescut din formare, din lectură, din ani de greșeli asumate și lecții extrase din ele. Soții Neamțu sunt amândoi agronomi specializați în protecția plantelor. Știu exact ce efect are o anumită substanță, când trebuie intervenit și cu ce, care sunt pragurile și care sunt riscurile. Și tocmai această cunoaștere le-a dat libertatea de a alege să nu folosească ce știu că ar putea folosi. Din convingerea că un produs natural este și un produs calitativ și că strugurii buni obținuți dintr-o viticultură îngrijită îți permit să te implici cât mai puțin în cramă.
Cu cât materialul e mai calitativ, cu atât îți permiți să te implici mai puțin, mi-a spus Anastasia
Alexandru Neamțu este un vinificator autodidact
A citit de la început și nu s-a oprit. Biblioteca de pe noptieră e mereu plină de cărți despre vie, vin, viticultură. S-a autoinstruit metodic, an după an, și a transformat fiecare greșeală într-o lecție notată undeva.
Vinul nostru evoluează o dată cu noi. Vinurile din 2022 și 2023 nu mai sunt ce vor fi cele din 2025 și 2026. Noi creștem, învățăm, ne schimbăm. Și vinul reflectă asta foarte fidel.
Dar există o altă poveste care rulează în paralel la Crama Neamțu, mai tăcută și mai grea. O poveste despre timp și despre felul în care vinificația îți arată, mai clar decât orice altceva, că unele lucruri nu pot fi grăbite.
Alexandru i-a spus soției sale aproape în șoaptă: Îmi e frică că n-o să reușesc.
Nu că n-o să reușească să facă vin bun – face deja vin bun, vin medaliat, vin din Moldova care ajunge în paharul unui critic austriac. Ci că n-o să apuce să facă vinul său extraordinar.
Anastasia mi-a clarificat perspectiva lor: o vie trebuie să aibă cel puțin 10 -15 ani ca să o cunoști cu adevărat. Cunoașterea asta nu se transferă din cărți. E nevoie să stai lângă ea în secetă și în ploaie, să vezi cum reacționează la îngheț, să știi deja care butuc e mai fragil și care dintre rânduri dă constant mai mult.
Alexandru și Anastasia au plantat primele vițe de pe holm în 2021. Au timp în față, dar știu și o spun cu voce că via nu se grăbește pentru nimeni.
Am zâmbit empatic acolo cu ei, ca apoi să-mi dau seama că e, de fapt, frică bine întemeiată. E luciditatea unui om care înțelege ce face și știe exact ce distanță mai e de parcurs. E genul de teamă care vine nu din îndoială, dar din respect față de complexitatea scopului la care lucrezi.
Continuitatea Cramei Neamțu este pentru ei o frică reală și o responsabilitate pe care o simt fizic.
Au doi băieți. Cel mic e implicat cu naturalețea vârstei lui, fără să știe că e implicat. Cel mare a început să se apropie abia acum după deschiderea cramei. A văzut fascinația din ochii vizitatorilor în momentul în care descoperă un vin pe care nu-l găsesc altundeva, sau înțeleg pentru prima dată că sedimentul din pahar nu e un defect. A văzut momentul în care cineva gustă și tace o secundă – o secundă de calibrare înainte să vorbească.
Nu știm dacă va rămâne aprins. Anastasia și Alexandru nu știu nici ei. Dar nici nu insistă să fie implicat în munca cramei și nici nu-i formulează așteptări.
Valorile lor pot să difere de ale noastre. Nu ai cum să impui asta. Vinul – îl iubești, sau nu, spune Anastasia.
Și totuși fac ceva pentru continuitate. Îi lasă să vadă, îi lasă să simtă ritmul locului – munca din iarnă când Alexandru e singur printre rânduri, tăind fiecare butuc cu mâna lui, analizând fiecare tulpină, permițând nimănui altcuiva să facă asta în locul lui. Munca din vară, cu soarele și vântul, cu toată oboseala fizică pe care o implică. Și apoi momentul recoltei, și al cramei, și al primei degustări dintr-un vin nou care abia începe să vorbească. Lasă băieții să fie prezenți la toate acestea, fără să le ceară nimic, sperând că prezența se va transforma în înțelegere și înțelegerea în dorință.
Vinul nu-i un business pe care
l-ai vândut și gata, e un mod de viață. Fie îl transmiți, fie nu există continuitate, au spus ambii aproape într-un glas.
Am plecat de la Crama Neamțu
într-o tăcere caldă ce invită la reflecții.
Frica lui Alexandru că nu va apuca să facă vinul său extraordinar e un semn că e pe drumul cel bun. Azi oamenii care fac lucruri superficiale, nu se tem de timp. Numai cei care înțeleg profunzimea a ceea ce fac știu exact cât mai e de parcurs. Și această luciditate e ceea ce îl face să se trezească dimineața și să iasă printre butucii pe care îi cunoaște pe nume.
Celălalt gând e despre energie. Despre faptul că trăim ca să optimizăm multe din viața noastră, iar asta e o calitate a prezentului. Și mă bucur că există oameni, puțini și risipiți, care aleg să producă altfel. Nu că ar fi un act de rezistență sau revoltă, nici ca poziționare de piață, ci pur și simplu pentru că nu știu să facă altfel, pentru că știu că vinul simte. Și nu vor să pună în el ceva ce n-ar vrea să regăsească.
Crama Neamțu e o cramă tânără din Moldova. Via de pe holm, la cotul Nistrului, are câțiva ani. Cel mai extraordinar vin al lor nu a fost făcut încă și ei știu asta mai bine decât oricine. Dar în felul în care lucrează astăzi, cu atenție pentru fiecare butuc, cu grijă pentru energia din cramă, cu speranța discretă că cineva va vrea să ducă mai departe ce construiesc ei acum, există deja ceva care merită să fie văzut, admirat și încurajat.
Vă invit să pășiți pragul Cramei Neamțu, la Corjova raionul Criuleni, și să descoperiți vinuri care se fac din dragoste și dedicare. Nu știu cum se v-a simți asta în paharul vostru, dar cred că uneori e suficient ca să mergi și să verifici.
Pentru detalii și follow accesați
Lasă un răspuns